La munte – iulie 2019

Am ajuns la munte și anul acesta și nutresc speranțe să mai ies de câteva ori, cât mai e vremea bună, parcă ar mai merge vreo 2-3 weekenduri. De data aceasta aveam gnduri mari, unul voia să ajungă pe Vârful Moldoveanu, alții voiau la Vârfum Omu.
Însă vremea nu a ținut cu noi, fiind pe munte temperaturi de între 0 și 2 grade, precum zâpadă și viscol. Așadar, am optat pentru un traseu mai scurt dar pitoresc. Nivelul de dificultate a fost scăzut, sub Jepii Mari sau Jepii mici, dar a meritat fiecare centimetru de drum.

Am plecat vineri seara pe la ora 8, iar la 9 eram în Ploiești, unde am oprit să luăm cele trebuincioase pentru grătarul de seară. Multă carne, multă bere.

Apoi ne-am băgat la culcare, mai cu bancuri, mai cu râsete, până în toată căbănuța nu se mai auzeau decât sforăituri, iar afară greierii.

Dimineața la ora 8 ne-am trezit, iar pe munte eram pe la ora 10. Am luat telegondola până sus, la cota 2100. Costul de persoană 35 lei. 20 lei de fiecare telegondolă, prima până la cota 1400, iar următoarea până la cota 2100. Iar pentru amândouă 35 lei. În cea de-a doua telegondolă era extrem de liniște. Nici nu-ți dădeai seama că te miști dacă nu te uitai la stâlpii gigantici de oțel care se apropiau unul câte unul. Ne-am întrebat cum de-au pus acolo ditamai stâlpii, iar răspunsul a fost “cu elicopterul“. Altfel nu-mi pot da seama, nicio macara nu ajungea acolo pe versant.

La cota 2100 am făcut un popas de câteva minute, am tras câteva cadre și câteva gâturi de bere și-am plecat la drum. Eram și bicicliști acolo, am numărat vreo 3. Biciclete de mii de euro, cu suspensii pe care nu le vezi decât la competiții. Și și-au dat drumul din cfreierii munților, până jos, înapoi în oraș. Am înțeles de la cineva că se face coborârea într-o oră, maxim două cu bicicleta. Două ore pentru cei care se opresc să facă popas din kilometru în kilometru.

În peisajul de un verde exemplar, am dat de o mulțime de flori. Cristi a spus ceva genial: “Uite mă, în natură și scaietele e superb

Ne-am oprit să facem un popas și să mâncăm, în mijlocul naturii. Nu am stat mai mult de jumătate de oră, deoarece începuse să picure, așa să ne-am adăpostit în pădure.

Apoi am ajuns, încet încet la stâna regală, de unde am luat-o pe drumul pietruit până sus, de unde am putut vedea tot orașul de la picioarele noastre.


Am coborât apoi, pe același drum pietruit până la telegondolă. Am ajuns evident, ultimul, abia mai mergând. Cu toate că a fost un traseu ușor, am avut mai mult de mers ca în anii precedenți, când am luat-o pe Jepii Mari.
Am ajuns acasă istoviți și ne-am pus pe pregătit de mâncare. O ciorbiță caldă, la cutie, de la supermarket, apoi ne-am înfruptat cu, probabil, cea mai bună mâncare de fasole făcută vreodată. Am tocat mărunt carnea pe care o făcusem seara precedentă la grătar (ce mai rămăsese din ea, în afară de mici), am tocat mărunt o ceapă și 2 ardei iuți, făcuți și ei la grătar, și le-am amestecat cu 3 conserve de fasole. Am pus la grătar și un dovlecel uns cu sare și-am udat totul din belșug cu vin fiert și bere rece.

A fost o experiență de neuitat, pe care abia aștept să o pot repeta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *